„Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui 41-42. Doar lucruri fără legătură, nefirești… N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul și umblam fără oprire de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea”. (Marin Preda)
Timpul, neîndurător, „nu a mai avut răbdare” cu Marin Preda, răpindu-ni-l mult prea vremelnic, înainte de a împlini 58 de ani, pe 16 mai 1980. Iubitorii de literatură nu pot vorbi despre Marin Preda decât cu sufletul, căci pe acesta l-a redat perfect și lui i s-a adresat. Nu trebuie să fii teleormănean pentru a-i recunoaște valoarea și a-l plasa în fruntea scriitorilor de geniu, dar dacă ești și teleormănean, și iubitor de frumos, te mândrești. Marin Preda este una dintre figurile marcante ale literaturii române, iar fără el, aceasta ar fi fost mult mai săracă: îi lipseau „Moromeții” (și nu numai ei!).
A vorbi despre el este o onoare, o datorie, dar și o
plăcere, pe care nimeni nu ni le poate lua. Suntem mândri că am fost
contemporani cu celebrul nostru conjudețean, care dorea să trăiască 120 de ani,
pentru a-și scrie romanele și memoriile și pentru a îndrepta „erorile
lucrărilor din tinerețe”. Ultimii zece ani din viață și-i planificase pentru
contemplarea lumii, pe care o transpusese cu drag în opera lui.
„Salcâmul nostru genial din Sud” s-a născut pe 5 august 1922, în comuna
teleormăneană Siliștea-Gumești. Fiul lui Tudor Călărașu, „de profesie plugar”
și al Joiței Preda, a făcut parte dintr-o familie numeroasă: mama, văduvă de
război, avea două fete din prima căsătorie, Măria (poreclită Alboaica) și Mița
(Tița), iar tatăl, văduv și eu, avea trei băieți: Ilie (Paraschiv), Gheorghe
(Achim) și Ion (Nilă). În familia aceasta se mai nasc trei copii: Ilinca, Marin
și Alexandru (Sae).
Marin Preda își petrece copilăria în această familie numeroasă, care, precum
mai toate familiile țăranilor români, nu este lipsită de griji, chiar dacă avea
două loturi de pământ, „primite la împroprietărire” (din cauza acestora,
părinții nu încheiaseră o căsătorie legală, iar Joița putea primi pensie de
văduvă de război). La vârsta de 7 ani, este înscris de învățătorul Ion
Teodorescu în clasa I-âi, dar tatăl nu-l lasă să meargă la școală. Acesta își
dăduse toți copiii la școală la vârsta de 8 ani, ceea ce se întâmplă și cu
Marin Preda, care este reînscris la Școala primară Siliștea-Gumești, județul Teleorman,
în anul 1930.
Deși participă la treburile gospodărești (în special la păzitul vitelor, dar și
la munca de la câmp), lipsind de la școală, Marin Preda este printre elevii cei
mai buni, obținând premiul cu coroniță. Anul școlar 1933-1934, când este în
clasa a IV-a, este foarte dificil pentru el, căci tatăl nu-i mai poate cumpăra
cărți. În plus, se îmbolnăvește de malarie. Învățătorul Teodorescu îl ajută,
împrumutându-i cărți, iar când nu găsește cărți în sat, le împrumută din satele
vecine. Acest fapt îl face pe tatăl său să exclame: „Cum adică, să faci
treizeci de kilometri până la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită?
Și să-l fi pus la o treabă mai mică decât asta, ar fi ieșit gălăgie mare…”
Mama lui, Joița Preda (Catrina din „Moromeții), este cea care îl susține și-i
convinge pe tatăl, Tudor Călărașu (Ilie Moromete), să-l dea la „școala de
învățători”. Între anii 1934 și 1937 Marin Preda urmează clasele V-VII și-l are
pe Ion Georgescu ca învățător, la școala din satul vecin, Balaci. Acesta și-l
amintește pe scriitor ca pe „un visător”, care „se descurca bine la scris”, iar
la o lucrare cu tema „Unirea Principatelor”, a făcut o „lucrare senzațională”.
Elevul Marin Preda este sârguincios, terminând clasa a VII-a cu media generală
9,78, iar la examenul pentru absolvirea a șapte clase (pe care îl susține la
Școala de centru din Ciolănești, la 10 km de satul natal), obține media 9,15. În
anul 1937 este respins la examenul medical de la Școala Normală din
Câmpulung-Muscel, din cauza miopiei. Evitând Școala Normală din Alexandria din cauza
taxelor ridicate (fiecare județ avea o astfel de școală, implicit și județul
nostru!), tatăl se hotărăște să-l dea la o școală de meserii. Intervenția
librarului Constantin Păun, din satul Miroși, este salvatoare.
De la acesta, Marin Preda își procura cărți, iar acum librarul îl duce la
Școala Normală din Abrud, viitorul prozator , cu media 10 la examen, obținând
bursă. Viața de normalist internist îi este pe plac, fiind mulțumit și de
profesori, și de colegii ardeleni, la unul dintre aceștia petrecându-și vacanța
de iarnă a anului 1939. În toamna anului 1939 este transferat la Școala Normală
din Cristuru-Odorhei, unde rămâne un an. Ca și la Abrud, manifestă interes
pentru istorie, română și matematică. Aici este remarcat de profesorul Justin
Salanțiu, care este convins că „va ajunge un mare scriitor”. Acesta îl
remarcase la ședințele Societății literare din școală, unde citise câteva
schițe.
Una dintre ele, considerată cea mai bună, îl avea ca erou chiar pe tatăl său.
Acești ani petrecuți în Transilvania vor fi evocați în „Viața ca o pradă” și în
„Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, prin
care România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei,
Marin Preda primește repartiție pentru o școală din București. În ianuarie
1941, în București fiind, asistă la rebeliunea legionară și la reprimarea
acesteia de către Ion Antonescu, intrând în contact cu refugiații ardeleni și
întâlnindu-se cu siliștenii lui, stabiliți acolo. Toate acestea vor fi evocate
în romanele „Delirul” și „Viața ca o pradă”. Anul școlar 1940-1941 îl urmează
fiind susținut de directorul școlii, iar după susținerea examenului de
capacitate își dă seama că nu-și poate continua studiile, din cauza greutăților
materiale. În timpul verii nu revine în satul natal, de teamă că nu va fi lăsat
să mai plece.
În legătură cu acest aspect, scriitorul afirmă: „Aveam impresia că dacă mă
întorc, n-o să mai pot pleca”. Rămas în București, nu-și găsește de lucru și
nici nu poate publica ceva, trăind foarte greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc
și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui
41-42. Doar lucruri fără legătură, nefirești… N-aveam unde dormi, era lapoviță
prin tot Bucureștiul și umblam fără oprire de la Gara de Nord la Gara de Est.
Toată ziua și toată noaptea.”
Este o perioadă extrem de dificilă pentru Marin Preda. Singurul la care mergea
era fratele lui, Nilă, care locuia într-o mică mansardă, unde „rămânea pierdut
ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”. Neșansele continuă, volumul colectiv de
versuri „Sârmă ghimpată”, de care se ocupa Geo Dumitrescu și în care acesta
inclusese și poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, neobținând
viză pentru tipărire.
În 1941, datorită lui Geo Dumitrescu, genialul nostru teleormănean, Marin
Preda, este angajat corector la ziarul „Timpul”.
Venise vremea când trebuia să arate ce poate și să-și transpună talentul în
scrierile care l-au așezat între nemuritori.
