(Partea a II-a)
– Floriiiicăăă! Floriiiicăăăăă! Florică, maică, pă unde ești?
Preoteasa părintelui Petre avea multă treabă, iar băiatul cel mare, care abia împlinise 15 ani, fugise de muuult la țurcă, imediat ce terminase de arănit dobitoacele de prin gospodărie, după rânduiala lăsată de tata. Era Săptâmâna Mare iar părintele era prin sat cu grijitul celor bătrâni și pe la biserică să gătească sfântul lăcaș de sărbătoare.
Cu Lenuța, aia mică, preoteasa n-avea ce să facă! Avea doar șase anișori și nu-i sta gândul decât la păpușa luată de la bâlci. Așa că treaba toată rămânea pe capul ei. Vica, vecina de peste drum, venise vre-un ceas de dimineață s-o ajute, după care plecase acasă.
Preoteasa mai ieși o țâră prin grădină în speranța că Florică își va face apariția, după care se dete într-ale trebii.
Lenuța, urcată în fânarul de deasupra magaziei, o urmărea pe mamă-sa cu privirea printre zăbrelele de lemn dar, de frică să n-o pună la vreo treabă în locul lui Florică, nu zicea nimica. Sta ghemuită acolo, singură doar cu păpușa ei. Nea Marin, croitorul din sat, îi dăduse coanei preotese câteva legături cu petice rămase de la materialele croite, ca să le folosească la bucătărie pe post de cârpe. Din ele, mama alesese câteva mai frumoase, una chiar de damasc alb, și le dăduse Lenuței să ”înfeșe” păpușa ei. Ca o ”mamă grijulie”, fata îi dădea să mănânce, o îmbrăca curat, o certa când ”făcea pe ea”, îi lua temperatura cu dosu´ palmei, o legăna pe picioare să adoarmă și câte și mai câte…
Azi, Lenuța este foarte veselă. Când se știe singură, gângurește peltic și fără să știe sensul cuvintelor, un cântecel pe care il fredona, când era mai mică, cu mămăica Rița:
– Gălgăliță liță! Zboală-n poieniță! Acolo unde-oi zbulaaaa, acolo m-oi mălitaaaa!
Timpul zboară repede, iar Lenuța deja s-a plictisit de locul ei de joacă. S-a făcut cald și se hotărăște să plece din fânar. Coboară-ncet pe scară și se hotărăște să meargă spre camera mare, acolo unde este mai răcoare, dar pașii n-o ascultă. Ajunge, din câteva sărituri într-un picior, aproape de cămăruța de la drum pe care tata o numește pompos ”canțilarie”.
Acolo, părintele își ține actele importante ale bisericii, mitricalele parohiale, tocul și călimara cu cerneală și câteva rafturi mari, pline de sus și până jos cu cărți vechi și cu coperțile groase.
Amintita călimară are o legătură foarte…strânsă cu Lenuța, legătură pe care și-o aduce aminte de fiecare dată când vine vorba în casă. Urechile micuțe ale copilei au avut de suferit de pe urma ei iar palmele au flăcărit câteva ore bune după atingerea repetată a unei joarde. Și toate acestea după ce, (”DIN GREȘALĂ, DA?”), fata noastră a răsturnat-o pe dușumeaua din odaie împreună cu alte hârtii de pe masă. Din ziua respectivă nu mai are voie să intre acolo decât cu permisiune specială și însoțită de cineva mai mare.
Dar azi…e așa de cald…Și nimeni nu e prin preajmă… Și…cine știe câd o veni tata…așa căăăă….o să intre și ea puțin! Doar puțin! E acolo sub birou numai bun de culcuș pentru Măriuca ei înfășată în cârpe. Iar…dacă tata va veni, ea siiiigur îl aude și va merge în camera ei! Și de acolo va fugi direct în brațele lui și…îl va cotrobăi prin geantă! Că doar de fiecare dată îi aduce ceva bun!
Planul este făcut. Mama, în bucătărie nu-și mai vede capul de treabă și în niciun caz nu-i stă gândul la Lenuța. Ușa se deschide încet, cu grijă, și la fel este închisă la loc. Sub masa grea de nuc furniruit, cu picioarele încovoiate artistic, Lenuța își etalează o întreagă lume. Fetița ”se joacă” în voie pe păturica întinsă anume, ”bucatele” fierb încet la un cuptor imaginar, iar preatânăra mămică (de păpușă) pune cheag la laptele abia muls de la căprițe.
Dintr-o dată, fără veste, se aud pași grei ce se apropie de ”canțilarie”. Nu, nu este mama, căci ea ar călca mai ușor. Lenuța își ține respirația și speră să n-o găsească nimeni în ascunzătoarea de sub masă. Vocea baritonală a părintelui Petre se aude din ce în ce mai clar, trimițând săgeți de gheață spre spatele fetiței.
– Hai aici, că e răcoare! Nu te sfii Costică, frate, că nu e nimeni! Hai stai jos colea pe taburet…sau pe ce găsești și tălică liber…
Constantin, vizitatorul părintelui este foarte stânjenit. Nu-și găsește locul deloc, se uită mereu la pendulul din perete și se tot caută prin buzunare! Pare chiar puțin speriat și tot încearcă să se calmeze. Trage adânc aer în piept de câteva ori… Pare nedormit de câteva zile și scormonește adânc după cuvinte.
Lenuța a înlemnit în ascunzișul ei. Nu poate să iasă de acolo cu niciun chip! Se tot gândește cum să se furișeze sau cum s-o rupă la fugă dar picioarele n-o ascultă din nou. De data aceasta rămân înghesuite sub ea. A uitat cu totul de păpușă, n-o mai interesează nici căprițele imaginare, nici bucatele din ”cuptor”. Gândurile eliberatoare se derulează rapid, dar, în final, înțelege că singura soluție (fără urmări) este să rămână pe loc și să aștepte să se încheie vizita neașteptată.
– Așaaaaa…ia zi, Costică, frate ce vânt te aduce pe la mine? Gândesc că vrai să mergem în târg la Ruși, vineri, da´ să știi că…nu să poate! Săptămâna asta e Vinerea Mare și am de treabă la biserică…Dimineață, scoatem Sfântu´ Epitaf, mai spovedim prin sat, ajunăm și noi ca tot omu´, iar pe seară jăluim pe Domnul spre mormânt, la cântarea Prohodului… Așa că…vineri te duci, tălică, singur și-ți promit că după Săptămâna Luminată nu mai pierdem nicio vinere de târg!
Costică nu zice nimic. Îl ascultă pe interlocutorul său cu atenție, dar pare că gândul său este undeva, departe. Și părintele a observat asta și de-aceea dă, cumva, informații suplimentare (și nu neapărat necesare) despre ziua de vineri, tocmai pentru al scoate pe Costică din stare.
Dintr-odată, omul din fața părintelui se schimbă la față. Își ia capul între mâini și își acoperă fața cu degetele noduroase. Începe să plângă încet, icnit, aproape forțat, ca un bărbat care știe și înțelege că nu este în firea lui să facă asta dar nu se poate stăpâni. Mâinile se mișcă încet, paralel pe cap, de la tâmple către ceafă, într-o mișcare ritmică înceată, ce vădesc clar starea sufletească. Părintele observă cu o mică întârziere gesturile sale și își ridică capul dintre hârtiile de pe masă abia când aude primul icnet înecat de plâns.
– Costică, frate, tu ai pățit ceva! Hai, liniștește-te! Hai…incet! Hai că nu ne lasă Domnul în necaz! Hai…Măi, Costică, frate, nu te pierde cu firea!
Mâna părintelui atinge ușor umărul lui Costică și nu se ridică de acolo decât în momentul în care simte că acesta este mai bine. La plecare, simțind că s-a liniștit, mâna părintelui răvășește părintește, ca într-o joacă, părul interlocutorului.
Gata! Costică s-a liniștit. Sorbi o gură de apă din cana de pământ pe care părintele i-o pusese în față și încercă să lege cîteva cuvinte. Nu știa cu ce să înceapă. Tot repeta într-una
– Era în sac, părinte! Era în sac! Vă jur că l-am văzut! Era în sac!
– Ce Costică? Ce era în sac?
– Părinte, m-am nenorocit, părinte!
– Costică, eu zic s-o luăm ușurel! Stai așa un pic! Hai, trage-ți sufletu´ că viu imediat!
Părintele ieși pentru câteva secunde din cameră, își aruncă privirea în sălița de la intrare și zări pe măsuță geanta în care ținea Sfânta Împărtășanie, un patrafir (epitrahil) mai vechi (purtăreț, cum îi spunea părintele) un molitfelnic cu coperțile groase și tot alte lucruri trebuincioase unui preot. Luă la repezeală patrafirul, îl însemnă cu semnul crucii la ”jug”, și începu să rostească tot mergând spre cameră o rugăciune de spovedanie ce se stinse încet pe buzele părintelul de îndată ce intră în cameră:” Dumnezeule, Mântuitorul nostru, cel ce prin proorocul Tău, Natan ai dăruit lui David, cel ce s-a pocăit, iertare…”.
– Așa Costică, frate! Sunt gata de-acu´! Luai patrafiru´ de gât, că gândesc că vrai să-mi spui ceva important! Așa! Dacă te-ai liniștit…te-aș întreba eu întâi!
– Da, părinte! Întreabă-mă!
– Ce e cu sacu´? Ce era în el de te-a speriat așa!
– Părinte, spui și dă sac…da´ hai să încep cu-nceputu´! Părinte…am omorât om! Părinte, m-am nenorocit! Ce mă fac eu acu´? Părinteeee…
Costică începu să icnească din nou, iar lacrimile începură să cadă ușor pe obraz. De acum se scurgeau lin, căci aveau drum croit de lacrimile dintru început.
– Mă, Costică! Mă, frate! Hai liniștește-te! Hai s-o luă cu-nceputu´!
Să nu credeți că am uitat de Lenuța noastră. Sau că ei nu-i pasă ce se întâmplă deasupra, la masa sub care stă ascunsă. Din contra! Fata este acolo, puțin speriată, puțin gânditoare și foarte atentă la dialogul ce se înfiripă. Nu mai are gând de ieșit deloc. E acolo…și e numai urechi…
– Nu te-ntreb de ce, nu te-ntreb pă cine! spuse părintele. Da´ când s-a întâmplat? Azi-noapte?
– Nu, părinte! Nu acu´! Am omorât…om, astă vară!
– Cum, astă vară?
– Da, părinte! Astă vară, la Ruși în târg! Mai țineți minte că am vorbit pă toamnă, când am mers într-o vinere împreună la târg, de un negustor grec pă care l-au găsit mort, cu beregata tăiată…
– Da, da, da, știu, la crâșma lu´ Călin de la margine, spre drumu´ Băniei! Să nu-mi spui că… Măi Costică, frate! Acu-mi dau io seama că tu nu prea ziceai nimica! Doamne și cât au vuit gazetele, Doamne și cât au umblat jandarmii… Măi Costică, măi! Ce te-a făcut pă tine, măi…Tu, un om așa pașnic! Care nu tai nicio găină! Măi, frate ce-o fi fost în sufletu´ tău d-atunci!
– De, părinte! Cum să zic…cum să-ncep!
– Păi hai acu´, dacă tot suntem aci, s-o luăm așa, ușurel! Cum ai ajuns tu, acolo, la Călin! Adică, ce întreb io! Ai fost să te răcorești de arșiță, că iarna, cârciumaru´ taie cu joagărele gheață din Bratcov, la fântână la Basamac. Apoi o trage cu căngile și cu săniile cu cai pân´ acasă și o bagă-n pivniță, învelită cu paie! Așa-și răcorește Călin mușterii!
– Da, părinte! Am fost la Călin că m-am întors din drumu´ Turnului spre casă! Are mama o soră de-a lu´ ăl bătrân al meu, măritată-n Belitori! Lelița Ioana! Ea mi-a trimis vorbă că vrea să cumpere o păreche de junci tineri, și că s-o ajut și pe ea să n-o înșele la bani, că de, e femeie singură de când i-a murit omu´ dă boală, nu mai dă-nainte cu munca. Și m-am dus, părinte! I-am luat junci frumoși de la un jupân din Sfințești. Și i-am dat bani câștigați cu trudă. Am dus-o pe lelița pân´ spre cetatea cazacilor și a luat-o pe drumu´ Belitoriului. Io, n-am mai coborât în târg ca să nu mai pierd timpu´ și am luat-o pă drumu´ Băniei ca să viu spre casă! Și m-am oprit…la Călin! Că n-am vrut decât să scot o găleată dă apă la cai! Atât! Da…când își bagă necuratu´ coadaaaa…
– Așa, de! Și cum ai dat de negustor? Ce ți-a făcut? Te-a suduit? Sau ți-a zis vro vorbă nelalocu´ ei dă te-ai aprins tu?
– Nu părinte, nu! Io…mata mă știi, beau și io la zile mari! Ș-atunci doar așa, dă gura neamurilor ș-a prietenilor! Da´ atunci…băutura aia a lu´ Călin mi-a turnat plumb în picioare, părinte, iar mintea mi-a luat-o razna! Mi-aduc aminte că m-am așezat la masa lui că nu mai era loc unde să te așezi că erau mulți mușterii așezați la umbră! Nevastă-sa, cârciumăreasa, învârtea de zor linguroiu´ în ceaun! Prăja ceva și toți așteptau să mânânce de nămiez! Eu…de, ca tot omu´, am adăpat caii și…m-a văzut Călin!
– Nu, că stai jos…nu, că îmbuci și tu ceva…nu, că are el un vin dulce de la Mavrodin! Aproape că m-a-mpins pă bancă, lângă…lângă…- Lângă negustorul grec, am înțeles! completă părintele.
– Da…lângă el! Avea și el pe masă o cană de vin. Călin mi-a adus și mie una și am așteptat împreună să ne-aducă mâncarea. Și-atuncea, na, ca tot omu´, am intrat în vorbă!
– Păi, bun, măi Costică, frate! Ați vorbit, ați vorbit! Da´ d-aici până la moarte dă om…e cale lungă! Dacă ai fi fost din fire mai aspru, mai cu nervi, mai iute la mânie…mai ziceam! Da´ așa…nici nu știu…! Hai, că te-am întrerupt! Iartă-mă!
– Da, părinte, așa e! Am…io…că am vorbit…la început am intrat în vorbă ușor! Nu prea înțelegeam ce spunea el că vorbea stricat, așa în vârfu´ limbii! Ssss, ssss…Zicea că-l chiamă Mihalis! Mihalis Panayotis! Că are un unchi, Yannis, la Brăila care l-a adus de flăcău la noi și l-a ținut băiat de tejghea. Când a pus și el ceva parale de-o parte, a plecat ´napoi în țara lui și și-a făcut ceva avere. A făcut de toate: a fost cărăuș, a fost marinar! Dar bănișorii și i-a pus deoparte, și, când a găsit momentu´ prielnic, a început neguțătorie, cu marfă bună și cu oameni de ispravă, care i-au adus avere mare. Și, crede-mă părinte, că de două ori mi-a arătat un teanc mare de bani ascunși în sân, înfășurați într-o basma roșie cu flori mari. Io nici nu știu de ce-mi spunea el mie toate astea. Erea cam lăudăros! Tot îmi zicea mereu: ”Palicare! Palicare!” și mă bătea pe umăr, ce-o mai fi-nsemnând asta! Da, de…ce să mai zic! Acu…
– Oooof, măi Costică, măi! Ce nenorocire veni pă capu´ tău! Oooof….Doamne, Dumnezeule! …Io totuși crez că ți-a zis el ceva dă te-a durut pă tine!
– A zis, părinte! A zis! Că d´aia…arză-o-ar focu´ dă zi și dă tot!
– Nu mai da răului, că nu se cade creștinului!
– Da, părinte! Iertăciune! Ce să vă mai spui…Am băut otrava aia de beutură și l-am ascutat! Acu´ venise la un cunoscut de-a´ lu´ unchi-su dă la Brăila, unu´ Sotir! Cre´ că-l știi și mata! E Sotir bragagiu´, ăla din capu´ târgului care vinde dă toate pentru copii: și turtă dulce, și ´alviță, și rahate!
– Da, da, da! Îl știu! Așa…
– E! A venit la el cu vorbă trimeasă de ăsta, bragagiu´, că la noi la Ruși e târg mare dă animale și poa´ să ia multe, la preț bun, și să le negustorească mai spre Brăila, încolo! Iar el…
– Așa, de, ca negustorii! C-așa se face…iei d-aci, vinzi dincolo!
– Da, părinte! Aci a fost toată tărășenia! Că io…am tot turnat otravă d-aia în mine, mâncarea nu mai venea…el tot spunea…Când am deschis și io gura, i-am spus că venisem după o păreche de junci de jug, că i-am luat de la jupânu´ din Sfințești și…și…și i-am spus cât am dat pă ei! E, parinte, aci e momentu´! Că m-am tot gândit ce m-a-mpins pă mine! Părinte, m-a prostit în față! Mi-a zis că sunt un prost că am dat atâta bănet pă junci! Că el îi văzuse dimineață, în zori, cu Sotir, și că, dacă erea el în locu´ meu se tocmea mai bine…scotea preț mai bun! Părinte…putea să zică orice…da´ să mă facă prost? Am tot stat de m-am gândit: Când am ieșit noi afară? (că ziceau că l-au găsit în spatele cârciumii, acoperit cu fân)? Când ne-am luat la harță? Ce i-oi fi zis? Dă unde oi fi luat io cuțit, sau secere, sau…ce-o fi fost!?! Cre´ că ori a fost al lui, ori am luat din vreo căruță trasă p-acolo, o toporișcă sau ceva…! Da´ eu…nu-mi aduc aminte nimic! Știu doar că m-am trezit în căruță, cu hățurile înfășurate pă mână, cămașa pă la poale și ismenele pă la genuchi, pline dă sânge, și baticu´ înflorat, cu bani cu tot, la mine-n sân! Codin al meu știe singur drumu´ spre casă iar Haiduc, e abia cârlan, merge unde-l duce ălălalt! Păi pân´ acasă numa´ io știu cum am ajuns! Că dacă mă vedea cineva în halu´ ăla…
Costică tăcu. O tăcere lungă și apăsătoare. Părintele Petre se gândea și el.
– Apoi, începu tot Costică, mata știi cam tot și poți să le legi în minte! Că m-ai și certat! Pă toamnă am adus meșteri de-am învălit casa cu tablă, ce n-are nimeni p-aicea pă la noi! Am adus și fântânari buni dă la Olt și am săpat fântână mare, cu ghizduri și cu cumpănă sănătoasă, înfierată cu fiare de la fierar! Iar mata, pe la târg, îmi tot ziceai: ”Costică, frate, ai grijă cu cheltuiala, că banii se duc repede și iarna-i lungă!”. Mata credeai că am dat munca toată din hambar și mi-am făcut dă toate! Cân´ colo…eu…Barem dacă eream și io căpătuit cu vreo creștină de femeie! Sau mai bine că nu…Cine știe ce blăstămății mai făceam…Zic și io! Da părinte, mata mă știi…io chiar nu știu ce-a fost în capu´ meu! Că, na! De făcut, am făcut dă toate pentru mine! Da mata știi cum am trecut io iarna asta pân´ s-a desprimăvărat? Mata mă-nțelegi pă mine câte nopți n-am dormit și m-am gândit doar la ziua aia blestemată! Încă am auzit că jandarmii l-au tot cercetat pă Călin și pă nevastă-sa! Au spus ei cu cine-a stat ăla la masă da´ nu cred că m-a cunoscut Călin de pe unde sunt, că el cunoaște pă toți și pă niciunu´, că dacă mă cunoștea…sigur mă trezeam cu jandarmii-n poartă! Toată iarna am tresărit în pat dacă cineva striga pă la poartă! Parcă cineva-mi băga cuțite-n spate de fiecare dată! Ziua eream cu meșterii pă casă sau la fântână, iar când venea noaptea, blestemam orele până-n ziuă! Am slăbit, nu mai mănânc mai nimica! Soru-mea Forica e măritată și n-are grija mea! Ăi bătrâni s-au dus! Iar cu verii ce să vorbești, că le au pe-ale lor! Credeam că m-am mai liniștit spre primăvară, da´ acu´ două săptămâni, când m-ați oprit să trag io clopotu´ seara că ați avut slujbă, am rămas și io la biserică!
– Aha! Da…Știu când!
– E! Ați citit canonul ăl mare scris dă Sfântu´ Andrei Critanu´, nu?
– Da! Canonul de pocăință… Așa! Bine-ai făcut c-ai rămas!
– Părinte, nu știu cum ai citit mata, nu știu cum am înțeles io cuvintele alea, că, Doamne, cum le-a mai scris omu´ ăla! ”De unde voi începe a plânge faptele mele cele ticăloase?” Păi crezi mata că până dimineața m-am oprit din plâns? Noooo! Toată noaptea m-am jelit, mai rău ca la mama la moarte! Și de-atuncea, am dormit doar pe-apucate, așa…în capu´ oaselor! Nu mai poooot, păriiiiinteee…
Icnetele de mai devreme începură să se audă din nou în canțilarie. Mâinile tremurânde începură să cuprindă în aceiași mișcare circulară capul lui Costică. Părintele Petre cuprinse cu mâinile lui, mâinile celui ce mărturisea grozăvia de mai devreme. Încet, încet, icnetele se transformară în suspine și apoi se opriră de tot.
– Hai, Costică, frate! Liniștește-te! Hai, că mare este Dumnezeu, și iertător! Hai…
Când se mai liniști, Costică mai adăugă încă ceva petrecut chiar în dimineața respectivă.
– Părinte io m-am gândit de mult să vin la mata să-ți spun! Da´ n-am putut. Chiar și-n căruță spre târg am încercat, și la dus și la-ntors! Da´ n-am găsit cuvintele… Dimineață am mai tras un pardaf de plâns și m-am hotărât. Până să vin încoa´, am dat pe margine, pă la ai lui Ciulin ciobanul, și am tăiat un miel dă Paște. Zicem să-l duci mata la ăia ai lu´ Ismană, că sunt 8 guri la masă, amărâții…Da´, părinte, o pății paia mai mare. Pă margine Bratcovului, venind încoa´, mi-am aruncat ochii în sac că se mai scura din el apă amestecată cu ceva sânge. Și când m-am uitat în sac, părinte…
– A…da, că ziceai ceva de sac…!
– …mă jur pe ce-am mai sfânt, părinte, că n-am mai văzut capu´ mielului. În loc dă cap, mielu´ avea capu´ grecului, părinte! Amar dă maica mea, părinte! Ce-mi mai văzură ochișorii mei! Am azvârlit sacu´ cât colo și nu mi-a mai păsat de nimica decât s-ajung la mata! M-ai găsit în poiană, și uite-ne…
Părintele Petre clătină ușor din cap, apoi căzu pe gânduri. Rămase așa câteva minute, cumva ca să-i dea timp și lui Costică să răsufle. Clanța se mișcă ușor, semn că cineva era dincolo de ușă. Un ciocănit ușor confirmă bănuiala, iar vocea coanei preotese se auzi, ușor speriată:
– Părinte…, Costică…, știu că aveți de treabă și nu vreau să vă deranjez da´ nu dau de fâța aia mică a mea, iar Florică nu știe nimica de ea! Când termenați ce aveți de rânduit, o să-l rog pe părintele să o caute. Nu de alta, da´ apa Bratcovului e aci, aproape… și Doamne ferește…iar io nu-mi mai văd capu´ de treabă!
– Nu, preoteaso, că noi aproape am isprăvit aci! Ieșim imediat! Preoteasa închise ușa la fel de încet cum o deschisese. Rămași din nou singuri (…și cu Lenuța, rămasă tot acolo unde am lăsat-o), părintele îl rugă pe Costică să vină mai târziu în biserică, să-i dea dezlegarea spovedaniei și să se mai gândească ce sfaturi îi va da pe mai departe. Ieșiră din casă iar părintele îl conduse până la poartă. Lenuța, puțin speriată de cele auzite, ieși ușurel din ascunzătoarea ei și fugi, pe ușa din spate, direct în spatele curții, și de acolo se urcă în fânarul în care își petrecuse dimineața.
Seara veni cu rugăciune și cu candela aprinsă în biserică. Denia de marți seara aminti celor prezenți de cele 10 fecioare din Scriptură, 5 înțelepte și 5 nebune, ce așteaptă Mirele să intre la nuntă. Câțiva copii ștrengari, îmbrăcați în cămeșoaie lungi pân´ la pământ, dau ocol bisericii și hohotesc cu glasuri zglobii.
Costică stă retras în spate, în picioare. Își tot plimbă ochii peste pictura veche a bisericii și privește cu luare aminte la detaliile fiecărui sfânt. La citirea Sfintei Evanghelii îngenunchează cu ceilalți creștini și ascultă cu capul plecat. Cântarea utreniei își reia cursul suav și monoton. Toți s-au ridicat demult și s-au așezat pe scaune. Costică este singurul care a rămas în genunchi, în colțul său. Doar ochii și i-a ridicat și privește din nou, atent la măiestria zugravului de demult. Privirea i s-au oprit pe partea opusă lui, la imaginea Sfintei Mucenițe Filofteea. Toporișca însângerată de la picioarele ei îi atrage privirea ca un magnet.
Gata! Denia s-a sfârșit! Părintele miruie pe cei prezenți și, rând pe rând, enoriașii se retrag către case. În biserică rămân doar cei doi de mai devreme, din canțilarie
– Frumoasă Evanghelie ați citit, părinte! Treaba e că io sunt ăla fără untdelemn în candelă. Ce mă fac eu acuma…?
– Costică stai colea lângă scaunul arhieresc, ș-o să vorbim. Acuma nu-ți mai spun că toată ziua m-am cam gândit la tine…
– Cred, părinte, că și eu te-am încărcat cu mult! Da´ să-mi dai canon după cuviință ș-apoi să-ți spui ce hotărâre am luat și io! După cuvântul de îndreptare, canonul de pocăință și rugăciunea de dezlegare, părintele a aflat și decizia lui Costică:
– Părinte…io…io vă mulțumesc de cuvânt și de sfaturi…dar să știți că io aicea nu mai stau mult! Plec la mănăstire! Nu știu încotro s-o iau, nu știu cui las agoniseala, dar io acuma asta văd singura mea scăpare-să plec.
Discuția, evident, s-a întins până târziu în noapte. La final, Costică s-a ales cu binecuvântarea cerută și cu dezlegarea de la Sfânta Taină a Spovedaniei.
Ultima întâlnire a părintelui cu el a fost chiar în noaptea de Înviere. Costică a venit printre ultimii să ia lumină de la lumânarea părintelui. Pășea cu capul plecat și cu lacrimi în ochi.
– Să-ți lumineze Dumnezeu calea, Costică!
– Să-mi lumineze, părinte! Hristos a înviat!
– Adevărat a înviat!
Peste o lună, cineva de la București, care venea mai des pe-acasă, la Bratcov, i-a adus părintelui din partea lui Costică un pachet înfășurat în hârtie groasă și ferecat cu sfoară de cânepă. În el erau 5 candele frumos lucrate în alpaca, cu lanțuri subțiri și pahare groase-n carne. Pe postamentele lor era scrijelit artistic: ”DONAT DE CONSTANTIN T. RĂDULESCU”. Înăuntru a găsit și un bilet pe care scria doar atât:” Părinte, eu vreau ca Mirele să mă găsească cu candela aprinsă!”
*
– Așa, părinte că asta e! De-acuma dumneata ai aflat…ți-am spus tot! Ar mai fi doar câteva lucruri ce-au mai fost dup-aia. Io lu´ taicu i-am spus că am fost acolo, sub masă, târziu, după ce m-am măritat. Și i-am promis că nu voi spune la nimeni. N-a zis nimica, nu s-a supărat atuncea! După ce-a murit, i-am găsit printre hârtiile lui câteva scrisori trimese de Costică. Și să știi părinte, că s-a ținut de cuvânt. S-a călugărit și a ajuns la Athos. Din scrisori am aflat. Nu scria prea multe. Doar se mai interesa de-ai lui și de taicu. Semna toate scrisorile cu nume călugăresc – monahu´ Carp. Io cred că i-au zis așa de la Carpați, sau…poate io mai știu… Și d-aia cred io că e drept să spui mata ce ți-am spus acuma. Că pe mulți din sat i-am auzit, ani la rând, cum au râs de el că n-a fost în stare de averea agonisită…că a fugit în lume…că a înnebunit…că i-a luat mințile o femeie…că multe alea…iar io n-am avut cum să spun nimica niciodată. Acuma, dacă a trecut atâta amar de vreme, ar trebui cineva să spuie cineva că Costică a greșit, amar s-a căit și a încercat să se-ndrepte. Acuma poți să spui mata! Te rog să nu nesocotești rugămintea mea.
Părintele Paul se ridică ușor de pe scaun. Ceaiul de mentă creață, ce mai rămăsese în cană, se răcise de mult. Întinse mâna și luă micul teanc de scrisori scos din chichița lăzii de zestre și oferit de bâta Lenuța. Ieși tăcut din cămăruță. Nea Vuță și soția lui se dăduseră pe-afară într-ale trebii. Se apropiară încet:
– E, părinte…ce e?
– Nimic, tataie Vuță, am stat doar de vorbă. O să vorbim duminică la biserică. Nu e motiv să te-ngrijorezi mata.
Apoi, părintele plecă, lăsându-l cumva nedumerit pe fostul său țârcovnic. După ce ieși pe poartă, o luă încet la deal, spre centru, și începu să murmure, așa, doar pentru el…și pentru cele auzite:
„Mare eşti, Doamne şi minunate sunt lucrurile mâinilor Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale…Mare eşti, Doamne …şi nici un cuvânt…”
